Voi cum ieșiți dintr-o stare proastă?

Toți avem momentele noastre proaste. Unii au zile, alții săptămâni, iar alții luni și chiar ani. Că este o/un iubit(ă) de care te-ai despărțit, că este un loc de muncă pe care l-ai pierdut sau că ți-a murit câinele…toți ajungem în cele din urmă în locul acela întunecat din care parcă nu am vrea să mai ieșim.

Când sunt în starea aia proastă de care ziceam mai sus, eu simt că nu vreau să ies deloc din casă. Aș vrea să stau cu tricoul meu preferat pe mine pentru totdeauna în pat, uitându-mă la seriale și filme, ascultând muzică din aceea de te face să plângi chiar și dacă ești într-o stare super bună. Îmi place să mă uit la poze și să dau like la citate inspiraționale care mi se par că se aplică situației mele. Dap. Pentru cei care mă cunosc de când sunt mică, acest lucru ar putea să îi șocheze.

Nu mai sunt mereu cu zâmbetul la urechi

Da, nu sunt mereu cu zâmbetul pe buze și nu mă simt întotdeauna ca și cum aș fi drogată sau ca un inorog care pășește pe un curcubeu. Și da, pozele mele de pe Facebook nu spun mereu povestea reală. Deși… cred că arată cum mi-aș dori să fiu mereu, arată cine sunt eu, alături de persoanele potrivite. Așa că…poate nu mint chiar atât de mult. 🙂

Cu toții mințim pe canalele sociale. Toți vrem să părem mai ocupați și mai fun decât suntem. De aceea dăm check-in peste tot, de aceea folosim filtrele pentru poze și de aceea mergem la evenimente unde nu cunoaștem pe nimeni și facem o mulțime de poze. Ca să creadă lumea că suntem cei mai cool și mai fun de pe planetă.

Unii chiar sunt așa, dar mulți dintre noi abia așteptăm să ajungem acasă, în pat, cu tricoul preferat, uitându-ne la un film bun, mâncând tiramisu sau stând de vorbă cu persoana noastră preferată. Și este ok. Cine a spus că trebuie să fim mereu on top of things? Cine spune că totul trebuie să fie perfect? Iubitele și iubiții vin și pleacă, uneori și soții sau soțiile, locul de muncă nu era, de fapt, ceea ce doreai tu să faci în următorii ani, iar câinele…ei bine…pe el nu îl poți înlocui. 🙁

Nu trebuie să fii mereu perfect!

Cine spune că fiecare dintre noi trebuie să fie perfect? De ce simțim nevoia să părem mai mult decât suntem? De ce mințim ca să părem perfecți? De ce nu credem atunci când cineva ne spune ceva? Pentru că viața ne-a arătat că oamenii mint tot timpul? Nu. Oamenii nu pot minți tot timpul. Poate îi forțăm noi să mintă? Pentru că avem așteptări prea mari sau prea multe de la ei? Cine ne dă dreptul să decidem ce ar trebui și ce nu ar trebui să facă celălalt? Cine ne face stăpâni pe cei de lângă noi?

Și da, de multe ori suntem înțeleși greșit și poate ceilalți nu cred ce le spunem, dar asta nu înseamnă că nu suntem sinceri. Înseamnă doar că și ei au trecut prin situații neplăcute, care i-au făcut să se îndoiască de oricine. Dar nu e corect. Nu putem să reparăm ce au stricat alții. Nici nu ar trebui să cerem cuiva asta. Dacă alții ți-au înșelat așteptările, învață să te ridici singur și să mergi mai departe, cu spatele drept. Forțează-te să te ridici.

Luptă cu tine, trage de tine și ridică-te

Și dacă îți expui ceea ce simți de fiecare dată și ți-o iei în barbă…so what? Asta nu înseamnă că nu trebuie să mai încerci. E adevărat, luatul ăsta în barbă are părți nasoale clar: nopțile nedormite, sentimentul că te scufunzi, neîncrederea, împietrirea treptată a inimii, frica de a mai fi cine ești de fapt.

Și ce dacă spui și altora prin ce treci? E o parte a procesului de vindecare. Vulnerabilitatea nu e atât de nasoală. Poate fi chiar cool. Ai curaj să îți asumi sentimentele, trăirile, alegerile și gândurile. Plus că poate vei ajuta pe cineva să își revină dintr-o stare aiurea; una asemănătoare cu cea prin care treci tu. Pentru că acea persoană nu s-ar mai simți singură. Mai e cineva care simte la fel și care înțelege.

NU. Eu personal nu vreau să devin altcineva. Deși…realizez că am devenit din ce în ce mai acră. Mi-am pierdut starea zen de acum câțiva ani. E momentul să o recapăt. De ce? Pentru că eu cred în chestia aia cu ”atragi ceea ce ești”. Life, here I come again! I’ve missed you!