Speranța moare ultima

Era întuneric. Atât de întuneric că nu reușea să distingă culorile cu care erau îmbrăcați. Își tot mijeau ochii în încercarea de a vedea ceva, totuși, undeva, oricât de mic, oricât de șters. Se încurajau ovaționând atunci când unul dintre ei anunța că parcă, parcă a zărit un strop de lumină. Dar nimic. După ore de încercări, renunțau, dezamăgiți și se afundau în tăcere până a doua zi, când, din nou reluau ritualul, rezultatele fiind aproape de fiecare dată aceleași. Cu excepția duminicilor.

La început, totul era altfel

Când pusese ochii pe ei, EA nu a vrut să se mai uite la alții. Erau exact ceea ce își dorea. Din pânză kaki, cu un aspect care te duceau puțin cu gândul la military. Când au aterizat în dressing-ul EI, nu stăteau în cutie. Și asta pentru că îi folosea zilnic. Erau preferații EI. Ieșeau des la alergat, la plimbări prin parc, iar în weekend mergeau la pădure împreună. Erau perioade când îi lua cu EA peste tot. Se simțeau importanți și doriți. Simțeau că sunt o parte importantă în viața EI.

Fuseseră alături de EA în diverse excursii și în diverse pățanii. Ca aceea când era la munte cu ATV-ul și mersese pe marginea drumului și brusc, roțile ATV-ului au alunecat peste margine și s-a prăbușit. EA a zburat scurt prin aer și a aterizat într-un copac, cu o cracă la subraț. Ei au fost acolo cu EA, fără să o lase singură nici măcar o secundă. Poate doar atunci când își spăla sângele de pe picior în lacul Bâlea.

Apoi a venit în viața ei Vlad

După ce s-a născut Vlad, EA nu prea mai avea chef să facă atâta sport. O vedeau cât de obosită și ocupată este și își doreau să existe o soluție ca EA să nu mai fie atât de pierdută în treburile casnice, ca să mai aibă timp de ei, să meargă împreună peste tot. După ce Vlad a mai crescut, EA revenise la vechile obiceiuri și îi lua peste tot. Cu o mică diferență. Acum nu alerga decât să îl prindă pe Vlad când fugea prea departe sau spre vreun loc unde nu trebuia să ajungă. Mai alerga și de drag, să se joace cu el prin parcuri. Iar Vlad râdea și ochii îi străluceau într-un albastru minunat. Și sufletul EI râdea odată cu ochii-i. Și totul era minunat.

Dar apoi Vlad a crescut

Și odată cu asta s-a instalat și o lene în ființa EI. Obosise. Simțea nevoia, pur și simplu, să stea. Să vină Vlad la EA când îl striga, să nu mai alerge după el, să îl lase liber, să devină propriul stăpân. Și uite așa…în picioarele EI mai ajungeau doar când Vlad voia să joace fotbal sau când EA nu avea chef de tocuri, de cochetărie și doar voia să simtă relaxată, lejeră.

Acum Vlad se juca mai mult cu alți copii. Din când în când o mai ruga să se încalțe în niște pantofi sport comozi ca să joace fotbal împreună. Iar EA, de drag, îl asculta. Acum, tenișii EI de pânză preferați erau vechi, tociți, culoarea era ștearsă, dar tot nu se îndura să își ia alții. Nu că nu ar mai fi căutat. Dar nu a găsit niciodată ceva care să îi placă atât de mult cum i-a plăcut de ei. Și se simțeau speciali, deosebiți, altfel. Și chiar erau!

Prezentul unui mare portar?

Acum, în fiecare duminică, EA își încalță încălțămintea sport de damă preferată (adică vechii EI teniși) și pleacă spre terenul de fotbal, unde e puzderie de copii echipați cu haine sport și încălțăminte sport. Este antrenamentul lui Vlad, care vrea să fie un mare portar.

Este foarte mândru de ce face. Așa cum e și EA, dar și ei, tenișii! Săreau odată cu EA în sus de fiecare dată când Vlad apăra un șut periculos spre poartă sau când, dintr-o simplă degajare, Vlad reușea să dea gol în poarta adversă.

Vrea să ne părăsească

Zilele trecute, au văzut-o căutând pe internet articole sport de damă și, după ce a răscolit și categoria teniși bărbați Converse (căutând un cadou pentru fratele ei), a dat peste niște teniși de damă Gant, care i-au plăcut atât de mult că i-a cumpărat pe loc! Era clar…era începutul sfârșitului. Urma să fie uitați într-un dulap sau, și mai rău, să ajungă într-un coș de gunoi și toată povestea lor uitată. Tot ceea ce văzuseră, toată iubirea și toată aventura la care luaseră parte…pierdută pentru totdeauna.

Ce nu reușiseră să observe ei era că EA cu greu renunța la lucruri. Le păstra ani de zile, chiar nefuncționale fiind, doar pentru că însemnau ceva pentru ea. Îi aminteau de momente frumoase din viața EI și nu voia să renunțe la acestea.

Speranța lor e ca EA să facă sport din nou

Acum, ei stau cuminți în cutia lor și se gândesc în fiecare zi la câtă mișcare au făcut împreună, cât au alergat, cât au urcat, cât s-au zbătut. Și acum? Acum erau pantofi de duminică. Ar fi vrut să o ia de guler pe EA, să o zgâlțâie, să îi explice că nu asta este EA! Nu așa de liniștită. Nu atât de statică! EA este o femeie alertă, mereu pe picior de plecare, întotdeauna fiind prima la alergare. A făcut atletism în generală, jucase handbal și baschet în liceu, apoi tae-aerobics în facultate, urcase mulți munți fără să se uite cât e de mers. EA este o femeie activă care a uitat cât de activă este!

Dar, de fiecare dată când o văd duminica, atât de tare se bucură, că mereu uită și se lasă în vraja momentului. Iar când, în cele din urmă, își amintesc… este prea târziu. Deja este întuneric în cutia lor. Și nici juriul de la Superblog nu este prin preajmă să le aducă aminte la momentul potrivit…

Surse media:

Colecția personală

Giphy.com

Pexels.com