Din cand in cand, asa…o data pe saptamana, e nevoie de o alergare asa, dimineata. As vrea sa alerg mai des, dar nu imi permite programul nebun pe care il am.
Dar e bine si o data pe saptamana. Te trezesti cu ochii lipiti, te tarasti pana la baie sa te speli pe fata, te imbraci in ceva comod de alergat si apoi bagi cheile in buzunar si iesi pe usa. Pana la dig iti faci incalzirea ca sa incepi rapid, sa nu pierzi timpul. Alergi pe coasta digului pana sus si acolo…ti se taie rasuflarea. Salbatic. Lacul, cele doua barci cu pescarii lor, rate, pescarusi, papura, iarba necosita de pe buza digului, printre care paianjenii isi fac trainice panze pe care, evident, trebuie sa le rupi cand incepi alergarea, soarele care rasare, lumina aceea portocalie…te fac sa uiti putin de ale vietii, de realitate.
Si alergi…uneori cu gandurile tale, alteori cu ale altcuiva, dar intotdeauna acestea iti vor fi intrerupte de vreun caine sau mai multi, de care trebuie sa te feresti pentru ca nu poti sti gradul de acceptare din partea lui/lor in ceea ce priveste prezenta ta pe teritoriul propriu. Caci da, digul le apartine lor si unor homeless people care s-au aciuat intr-un colt al fundului digului.
Si apoi te intorci acasa. Si te simti alive. Simti ca merita sa faci dusul acela si apoi sa te pregatesti pentru o noua zi de munca. Merita. Exista frumusete pe lumea asta.
0 Comentarii