Giola – Ochiul de apă și curajul puiului de om

După ce în ziua 1, ziua 2 și ziua 3 am tot făcut dreapta din Potos, ne-am gândit ca azi să facem stânga. Și pot spune că a fost o alegere minunat de inspirată. Ne gândisem să mergem spre Skala Potamia azi, pentru că îmi șoptise cineva că ar fi frumos de tot acolo. Dar până să facem 20 km, am văzut indicator de Giola 3 km. Creierele noastre s-au reactivat și am decis imediat să schimbăm traseul și să oprim mai întâi la Giola și apoi să ne continuăm drumul. Nu a fost chiar așa, dar asta vă povestesc mai încolo.

Giola – cum să îți învingi temerile

Am parcat mașina în strada plină de mașini parcate – din fericire, tocmai pleca cineva chiar în fața coborârii spre unde ne îndreptam noi – și apoi am început coborârea sprintenă spre mare. Din prea multă încântare și sprinteneală, Vlad a alunecat pe praful ruginiu și a făcut rost de prima lui amintire din această excursie. Dacă îți amintești, eu deja aveam câteva tăieturi ca suvenir.

Am continuat coborârea pe drumul secetos, am ajuns la Taverna Giola, am coborât și mai mult și, dintr-odată ne-am trezit pe niște stânci mari, dincolo de care se vedea marea în multe nuanțe de albastru și valurile care se repezeau hotărâte spre baza stâncilor.

Pe stânci se vedeau la un moment dat grupuri grupulețe de oameni, ca niște foci fericite pe malul apei. M-am apropiat și am văzut ochiul faimos de apă turcoaz în care săreau de zor tot felul de oameni, de la copii până la adulți ”serioși”. Dinspre mare, se aruncau valuri înspumate spre ochi, ca și cum ar vrea să îl acopere cu totul, cât mai repede. Fâșia pe care se ridicau săritorii din lac pe stânci, spre locul de unde urmau să sară iar, era de maximum un metru, loc inundat permanent de valuri agitate. Emoții din plin.

Ca o mamă grijulie și precaută, am început să îl încurajez pe Vlad să sară, pentru că nu e atât de mare chestia, că ne uitam și vedeam și copii care sar și, prin urmare, n-are cum să fie atât de periculos. Vlad mi-a ținut piept cât a putut, strâns din spate de sentimente vii de teamă. Dar te pui cu mama care se pricepe să încurajeze copilul spre aventură? Nu te pui. Așa că, Vlad a intrat prima dată precaut dinspre fâșia care despărțea marea de lac, apoi încet, încet tot a crescut înălțimea de la care sărea.

La un moment dat m-a provocat să sar și eu. Am simțit cum mi se pune un nod în gât. Propriul copil se întorsese împotriva mea, folosindu-se chiar de propriile-mi cuvinte de încurajare! Numai părinte să nu fii! M-am împotrivit și eu cât am putut, dar nu am mai avut ce face. Am intrat și eu în apă de la o mică înălțime și apoi am tot urcat, până la un loc de unde am sărit amândoi în apă, odată.

Din acest moment, drumurile noastre s-au despărțit. Vlad a luat drumul aventuros al gloriei, iar eu m-am retras rușinos din joc, cu teama în sân. Cu alte cuvinte, Vlad a sărit în ochiul de apă de la o înălțime amețitoare, de pe stânca ce se afla imediat sub cea mai înaltă stâncă. Bine, asta după o serie de încurajări mai de departe, mai de aproape, dar cu o finalitate de necrezut pentru mine.

Am urlat de încântare și mi-am aplaudat pruncul, în timp ce el înota spre fâșia de stâncă pe unde se ieșea. Pot spune că  mi-a stat inima puțin când l-am văzut cum sare, dar, în același timp, mi-a umplut sufletul de încântare că fiul meu este atât de curajos și de determinat să își învingă fricile.

Astris Beach – perfectă pentru puțin blogging

În cele din urmă, ne-am gândit că ar fi cazul să plecăm și noi spre mașină, mai ales că urcușul era lung și căldura extremă. Până să ajungem sus, am simțit că leșin de vreo câteva ori de osteneală și de căldură, dar, cum eram cu Vlad lângă mine, nu mi-am permis un astfel de lux. Așa că am așteptat să ajung până sus pentru a mă prăbuși obosită.

Cum petrecusem mult mai mult timp la Giola decât ne propusesem, am reconfigurat traseul și am hotărât să mergem la una dintre plajele pe lângă care trecusem la venire și să lăsăm Skala Potamia pentru altă zi.

Am ajuns la Astris Beach, care nu e o plajă prea curată sau cu o apă limpede, dar stâncile din zonă erau pline de viață marină, numai bună de explorat. În plus, este și o cafenea tare faină cu vedere extraordinară spre insulele din fața plajei și spre stânci și mare.

Desigur că m-am răsfățat cu un frappe (nu a fost atât de extraordinar cum mă așteptam să fie), iar Vlad s-a răcorit cu o ciocolată caldă, de care Vlad zice că a fost super. Pe mine nu m-a convins după cum arăta, dar dacă clientului i-a plăcut…cine sunt eu să comentez?
Oricum, pentru priveliște și starea pe care mi-a oferit-o, am căutat prize la care să îmi alimentez laptopul și am găsit una poziționată suficient de bine încât să mă convină să revin cu laptopul, pentru a ajunge la zi cu articolele pe care le am de scris pentru blog.

Vizită la scoici în Theologos

După o zi atât de încărcată de emoții și frumos, seara ne-am petrecut-o liniștit, la noi în sat. Dar cum suntem prea activi să lenevim total, a fost o relaxare activă. Am descoperit că există un muzeu al scoicilor și, după ce am plătit o taxă de 1 euro, am intrat și am admirat vitrinele în care erau expuse de la cele mai simple și cunoscute scoici, la cele mai frumoase pe care le-am văzut în fața ochilor.

Nu este o mare aventură vizita asta, dar nici nu e ceva ce nu vrei să vezi. Poate doar așa, pentru a cunoaște mai mult viața marină din zonă și tot merită să faci o vizită. Nu durează mai mult de jumătate de oră și pleci cu câteva imagini drăguțe.

foto credit:

fotografia de cover este făcută de Cristian Neacșu