Cum arată fericirea în imagini

Că tot am abordat de curând tematica fericirii în strânsă legătură cu călătoriile, hai să vă povestesc câte puțin și în imagini despre momente de fericire din călătorii. Dar pentru că eu nu sunt numai eu, eu sunt EU doar cu Vlăduț, am abordat 2 tipuri de călătorii, una pentru fiecare dintre noi doi.

Grecia este prima dragoste a mea și a lui Vlăduț

Amândoi am călătorit pentru prima dată în afara țării în Grecia. Bine…Vlăduț a mai fost undeva peste hotare din adăpostul burții mele, dar nu se pune. Prima noastră ieșire din granițele României a fost în Grecia pentru amândoi.

Amândoi am fost la fel de fascinați de ea, de apa ei, de nisipul ei, de peisajele ei, de magia ei. Cu siguranță eu am mai multe de povestit despre ce îmi place la Grecia și de ce îmi este atât de aproape de inimă. Să fie muzica ei cu cuvinte atât de pline de pasiune, să fie limba atât de melodioasă sau poate stâncile ce își găsesc sfârșitul în apele turcoaz, nu știu. Poate sunt toate la un loc sau poate este vorba de cu totul altceva. Dar știu că Grecia este una dintre țările unde m-aș întoarce oricând.

Vlad a fost îndrăgostit de apă. Era prima dată când era la mare de când mergea pe propriile picioare și nu pot descrie bucuria de pe chipul lui când a intrat în apă singur, bătând apa și făcând în jur o ploaie de stropi mari, turcoaz. Aș putea spune că aceea a fost fericire în stare pură. Vlad, în mijlocul apei, cu gura într-un zâmbet până la urechi și părul ud de la zbaterea apei.

Și totuși, preferata mea este altă fotografie din Grecia. Pe când Vlad se juca în nisip la malul mării. Era prea puternic soarele și i-am pus pe părul cârlionțat și blond pălăria bunicii, ca să îl ferească puțin. Era foarte preocupat de modelarea nisipului ud și de construirea a cine mai știe ce construcție. Era o imagine atât de frumoasă!

Dar nimic nu a prevestit imaginea perfectă ce urma să fie capturată de ochiul obiectivului meu atunci când l-am strigat pe nume, să se uite la mine. De obicei, Vlad era numai un zâmbet. De data aceea, avea o privire concentrată, preocupată. Iar ochii lui mari s-au ridicat uimiți spre mine, în timp ce eu am apăsat declanșatorul camerei foto. Această fotografie a participat la o expoziție foto ce s-a plimbat în 7 orașe din țară și dacă cineva m-ar pune să aleg preferata mea dintre toate fotografiile făcute de mine, aceasta ar fi. 🙂

Casapueblo – casa soarelui apune

O altă fotografie care îmi place este una făcută înainte să se nască Vlăduț. Dar era deja cu mine. Mai avea puțin și se năștea. Eram deja în luna a 8-a și mă încercau sentimente de nerăbdare de a-l cunoaște pe Vlad. Dar încă eram în Argentina, în ultimul concediu fără broscanul meu alergând pe lângă mine.

Acum eram în Uruguay, în Punta Ballena, la mai puțin de 15 km de Punta del Este. Vizitam o clădire construită de artistul uruguayan Carlos Páez Vilaró. Artistul fusese prieten cu Salvador Dali și se vedea peste tot influența acestuia în lucrările expuse prin casă. Erau și multe fotografii cu cei 2 artiști prieteni. Acum, clădirea era – pe jumătate – cel mai excentric hotel al Uruguayului, iar cealaltă jumătate era încă locuit de artist și familia sa. Artistul a murit în 2014, la peste 5 ani de la vizita mea.

Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult – mai mult decât clădirea remarcabil de albă, de piscina cu un mozaic de un albastru aproape unic sau locația de vis pe malul Atlanticului de sud – a fost momentul apusului soarelui. Pe măsură ce soarele se apropia de linia orizontului, am remarcat că vizitatorii se apropiau de balconul ce dădea spre Atlantic, fiecare căutându-și un loc cât mai bun pentru priveliște. M-am gândit:

Oare ce o fi atât de special la apusul ăsta? E doar un apus. Da, e frumos, dar nici să reacționeze toți chiar așa…

Ei bine, am înțeles în scurt timp ce se întâmpla. A început o melodie și apoi, vocea artistului s-a auzit pe acordurile romantice, dând glas propriilor gânduri inspirate de apusul soarelui. Ceremonia del Sol, căci așa purtau numele gândurile recitate, este un poem scris chiar de acolo, din casa respectivă, la apusul soarelui. Poate video de mai jos nu exprimă sentimentele pe care le încerci chiar acolo, la marginea oceanului, ascultându-l pe Vilaró exprimând cele mai intime trăiri de la sfârșitul unei zile.

M-aș întoarce oricând acolo, să îl ascult, cu pielea găină de la intensitatea trăirilor. Măcar o dată în viață trebuie să încercați și voi experiența.

Cred că mă trag dintr-un neam de nomazi

Aș putea scrie zeci și zeci de articole despre locurile pe unde am fost, ce am trăit, ce am văzut și tot nu aș termina de povestit. Mereu ar mai rămâne ceva și pe data viitoare. Și aș pleca oricând, oriunde, în locuri nemaivizitate de mine până acum, dar și în locuri ce s-au lipit de inima mea de la primii pași făcuți prin povestea respectivă.

De multe ori m-am gândit că ar fi interesant să aflu cum de am picioare atât de neliniștite și cum de nu m-aș opri niciodată din călătorit. Să fie chemarea ADN-ului meu, care îmi spune că strămoșii mei s-au plimbat cu cortul din loc în loc?

PS Da, și imaginea de cover este tot un moment de fericire din călătoriile mele. Unul dintre cele mai frumoase. 🙂

Sursă foto: youtube.com / arhiva personală