Dimineți cu unt și marmeladă

Da. Așa a fost copilăria mea. Fără cereale, fără cacao și fără alte chestii moderne. Uneori era lapte cu sare grunjoasă – dar asta când eram la bunica. În rest, era ceai, pâine cu unt și marmeladă. Unt bun, de casă. Făcut de tatăl meu. Din greșeală.

Sună ciudat, nu? Cum adică unt din greșeală? Foarte simplu. A făcut rost tata de smântână (pe vremea aceea nu era atât de ușor să reușești asta) și i s-a părut cam lichidă. S-a gândit el că dacă o bate puțin, se mai îngroașă și e perfectă. Totul bine în teorie. La practică…lucrurile au stat altfel decât au fost plănuite. După ce a bătut de doar câteva ori smântâna, aceasta s-a transformat nu în smântână mai groasă, ci în unt. Atât de grasă era. Și când a văzut tata asta, a mai bătut puțin ceea ce acum era deja unt și apoi a făcut bulgărași de unt pe care i-a învelit în celofan și la congelator cu ei!

Eu asociez untul (cel de care v-am povestit mai sus) și cu mutarea de la țară la oraș. Sau mai bine zis, cu smulgerea din locul unde eram acasă, unde eram înconjurată de verișori și de case pe coama cărora puteam să ne plimbăm. Ruperea de copilăria fără griji de la țară și mutarea la oraș, unde erau atât de multe reguli! Unde murdăria era bună și nimeni nu mă certa (prea tare) că m-am jucat în praf. La oraș trebuia să mă asigur când traversez, să nu vorbesc cu străini, nu aveam voie să alerg prin casă pentru că deranjam vecinii, nu mai aveam curte, nu mai aveam verișorii cu mine… Poate de aceea am și fugit de acasă și am plecat spre fosta casă de la țară. Voiam să ajung acasă. Nu îmi plăcea la oraș și îmi doream înapoi.

Dar să revin la diminețile mele cu unt și marmeladă. Și acum, când fac pâine prăjită cu unt și magiun de prune, cu câteva nuci presărate pe deasupra, mă teleportez cu simțurile înapoi în timp și spațiu, în copilăria mea minunată.  Uneori, tata punea un strop de unt în ceai. Și asta îl făcea cu totul deosebit. Nu am mai întâlnit la nimeni rețeta asta de ceai. Voi ați încercat ceaiul cu puțin unt în el?

Ca să nu mai vorbesc de cartofii copți întregi sau fierți în coajă, serviți cu unt și puțină sare. Nu am nevoie de cine știe ce mâncăruri complicate. Mâncărurile simple, cu puțin unt de calitate… îmi alintă papilele gustative și îmi dau așa o stare de bine! Uneori datorată și amintirilor de demult, când A FOST ODATĂ…

Am scris articolul ăsta ca urmare a provocării lansate de Kerrygold. Se pare că în România vacile mănâncă iarbă timp de 7 luni pe an, iar în restul lunilor se hrănesc cu fân  (adică iarbă uscată). Îmi este dor de imaginea aceea din copilărie, la bunicii de la Bicaz Ardelean, când auzeam clinchetul vacii la poartă, după ce ziua întreagă mâncase iarbă proaspătă pe dealuri și acum venea acasă cu ugerul plin, abia așteptând să o mulgă bunica. Evident, eu eram cea care primea prima cană cu lapte cald, cu spumă și puțină sare grunjoasă. Deliciu! Iar un unt făcut dintr-un astfel de lapte…nu mai zic!