Când mă gândesc la Crăciun, primul gând nu mă duce la cadouri, brazi și vacanțe de 5 stele în destinații de povete. Gândurile mi se duc de fiecare dată, fără excepție, la casa bunicilor, unde ne adunam cu toții. Erau acolo toți copiii, toți nepoții, mătuși și unchi, fiecare venind cu râsete și povești, cu brațele pline de daruri simple, dar pline de suflet. Și când zic daruri…mă gândesc poate la niște galoși călduroși pentru bunica sau niște cămăși pentru bunicul. Sau, pur și simplu, oale pline cu mâncare, ca să nu ne spetim la bunici gătind și spălând cu apa rece de izvor, ce curgea la robinetul din curtea lor.
Crăciunul copilăriei – Elixirul din beciul bunicilor
Ne adunam toți în camera din mijloc a casei ”bune”, așezat fiecare pe unde apuca. Soba trosnea fericită, iar lemnele ardeau parcă anume să ne țină aproape, să ne facă să spunem iar și iar aceleași povești din alte vremuri. Iar noi, de la mic la mare, râdeam în hohote la bancurile cu raiații maro ai bunicului sau cine mai știe ce nebunii mai povesteam noi. Îmi amintesc râsetele, glumele de care ne bucuram toți, de la cel mai mic până la bunicul care, între două vorbe de duh, mai adăuga și câte o amintire de iarnă din vremurile de odinioară, aducându-ne la tăcere pe toți.
Cât noi ascultam vrăjiți cuvintele bunicului, bunica nu stătea o clipă. Punea cartofii în cuptorul sobei de afară și apoi cobora în misteriorul beci de piatră amplasat sub ”camera de sus”, beci unde nu am ajuns niciodată. Era atât de rece și întuneric, încât nici că am fost curioasă cum arată. Chiar și acum cred că acolo locuiau șerpi și alte lighioane. Bunica râdea când auzea gândurile mele.
Apoi, în mijlocul mesei, apărea un castron mare cu varză și cu moare de varză, aduse direct din beciul răcoros, să ne mai tihnească după mesele îmbelșugate. Cartofii copți în sobă aveau alt gust – parcă mai buni ca aceia nu am mâncat niciodată. Bucatele nu erau neapărat cele românești tradiționale, dar Crăciunul copilăriei mele are gust de cartofi copți și moare de varză.
Mai jos am pus o poză cu locul unde era casa bunicilor. Nu mai arată așa cum era. A fost transformată într-o monstruozitate care nu are legătură cu zona și nici cu frumosul. Dar în spate, grajdiul a fost renovat și transformat într-o zonă de garaj și depozitare. Iar partea de jos a casei a rămas casa bunicilor, dar regândită. Pe dealu din spate de tot urcam noi să ajungem la fâneața de pe dealul următor, unde aveau bunicii teren. Acolo se cosea, se întorcea fânul, se făceau căpițe, se mânca la umbra unui copac pe un ștergar și se urmărea trenul de marfă care trecea prin vale șuierând amenințător.
Crăciunul copilăriei – Tradiții care ne aduc împreună
De-a lungul anilor, lucrurile s-au schimbat. Bunicii nu mai sunt. Întâlnirile de familie nu prea mai au loc. Sau, dacă mai au loc, sunt restrânse, în funcție de cine mai trăiește, cine mai vrea compania celuilalt și cine nu are planuri ”mai alese.” Dar în seara primei zile de Crăciun, știți ce vom mânca? Desigur, vom mânca niște cartofi copți în rola sobei părinților mei, cartofi cultivați de ei în grădină și le vom găsi un partener de nădejne în moarea verzelor puse în butoi de părinții mei acum câteva săptămâni.
- rpt
Trebuie să recunosc: deși știu că această sărbătoare este, în ultimii ani, una comercială, fără legătură cu nașterea lui Isus, totuși, Crăciunul rămâne pentru mine o sărbătoare a familiilor, a inimilor deschise, a râsetelor ce răsună în case încălzite de iubire. Crăciun fericit și inimi pline de bucurie!
0 Comentarii